Solară era odată FATA.
Grav a devenit TATA.
TATA le bea, iar FATA are acum inima grea, aşa că-şi culcă capul pe umărul lu’ TATA şi speră ca EL să-i dea
alinare şi poate
umpic de soare să poată din nou să zboare, căci EA nu le mai vede
în EA.

Într-o dimineaţă, prima de decembrie, FATA îi povesteşte lu’ TATA de inima sa.
De ce ieri, spre exemplu, EA
nu şi-a culcat capul pe umărul lu’ TATA şi a ales perna sa.
TATA nu are cuvinte, căci toate-s la EA.
TATA are tăcere, iar FATA înţelege că trebe să spere
şi s-alunge tristeţea din inima sa, aşa că FATA-şi ridică capul de pe umărul lu’ TATA, închide receptorul şi se pierde în munca sa, însă ce FATA nici nu bănuia, astăzi se întâmpla:
TATA sună înapoi FATA, căci EL la radio auzea
cuvinte
Chiar dacă TATA nu prea mai vorbeşte
EL simte!!
Simte cuvinte şi-şi simte FATA care răspunde de parcă TATA ar fi uitat ceva.
TATA n-a uitat
TATA a găsit astăzi cuvinte, iar FATA îşi culcă capul pe umărul lu’ TATA
şi simte cum cântul ce cântă la radio e ceea ce TATA are tot timpul, departe de cuvinte, în tăcerea sa:
dragoste pentru FATA sa şi alinare pentru tristeţea de care EA suferea.

Cântul pe care FATA l-a auzit prin telefonul lu’ TATA, cu capul pe umărul său, era:

TE şi IUBEŞTE s-au întâlnit pe o canapea. Au şezut aşa, unul lângă altul, TE la stânga şi IUBEŞTE la dreapta, cât să-şi vorbească cafeaua.
Soarele le lumina viaţa, cafeaua şi canapeaua.

După un pic de cafea sorbită la soare pe lângă ei a trecut, de la stânga spre dreapta, un OM.
Isteţ şi curios din fire, cu capul ca luna de la atâta simţire, mergând tot înainte pe drumul său, curiosul OM a aruncat totuşi o ocheadă către canapeliştii cafegii.
I-a citit, să ştii: te iubeşte
Minciună! afirmă în mersul său OMUL.
Şi s-a tot dus, pe unde îi era drumul: tot înainte, tot înainte.

După alt pic de cafea sorbită la soare pe lângă cei doi canapelişti, de la dreapta spre stânga, trece o tânără FATĂ.
Isteaţă şi ea, curioasă şi ea din fire, dar cu părul încâlcit de la atâta răstălmăcit, mergând tot înainte pe drumul ei, curioasa a aruncat şi ea un ochi şi i-a citit:
iubeşte te
FATA priveşte tăcută spre soare şi îl întreabă cu voce tare: cum să mă iubesc când îmi pare că-nnebunesc? De la atâta răstălmăcit cred că m-am şi smintit.
Soarele tace mâlc şi-i încălzeşte.
IUBEŞTE
o aude şi TE îi face semn să şadă, după care, cu răbdare, TE se face pieptene şi descâlceşte ceea ce FATA a încâlcit de la atâta gândit.
Cu ochii în soare, FATA spune tare: IUBEŞTE, cum e cu iubirea? Căci eu am crezut că iubesc şi acum cred că doar mă amăgesc.
Vezi tu, mie-mi pare că eu am un fel de tentativă de restaurare a unui univers pierdut, departe în trecut. Îmi pare că eu nu mă iubesc, ci proiectez sentimente de iubire doar în cei care nu mă doresc şi de aici inventez, cu, şi-n propria-mi minte, poveşti de iubire şi creez simţă…
…minte! Minte!  strigă tare din depărtare OMUL curios, doar aici şi acum întors.

IUBEŞTE îi priveşte.
FATA, luându-şi ochii de la soare: Minciuna doare tare. (către OM) De ce te-ai întors?
IUBEŞTE în lumina solară străluceşte, iar părul fetei încet se descâlceşte.

OMUL: Iubirea se simte, nu se gândeşte, însă fata de la stat cu ochii-n soare orbeşte.

Este mai mult decât evident în acest punct că suntem defecţi şi las puterea exemplului să vorbească de la sine de data asta:

În 2008, pe 6 Septembrie, sora mea de numai 17 ani a avut un accident de motor în Braşov. A intrat în moarte clinică pe loc, iar pe 13 Septembrie a fost înmormântată. După ce m-am dezmeticit  şi m-am întors în Bucureşti i-am închis, re rând, contul de Hi5, cel de Facebook, adresa de mail de pe Yahoo, însă mi-am prins urechile la anularea contului de pe Gmail, aşa că l-am lăsat. Cumva simţeam şi simt în continuare că locul ei e DOAR în sufletul celor care au iubit-o, iar în lumea asta, patronată de motoare de căutare şi reţele sociale, ea nu putea (în capul meu) fi (şi) un cont inactiv, care (căci totuşi vorbim de puşti de 17 ani) urma să se transforme într-un zid al plângerii şi exteriorizării gândurilor/regretelor,  spuse  sau nu atâta timp cât ea a fost în viaţă, atâta timp cât ele aveau valoare.

Da, a fost o intenţie egoistă, dar, cred eu, perfect justificabilă în contextul prezentului pe care-l trăim.

Tot în capul meu, peste ani, auzeam răspunsul la: Cine a fost Sabina Cenuşe? undeva în zona: Hai să-ţi arăt!/Uite ce comment a avut la post-ul ăsta etc.

Toate acţiunile ei trebuiau închise, căci drumul ei în lumea asta ajunsese la final şi nu vedeam rostul unei pagini online, nu vedeam rostul unei adrese de mail şi nici al unui ID de mess. Lucrurile trebuiau să moară şi să fie îngropate alături de ea.

Dar cumva n-a fost să fie, căci, din neant, TOATE conturile i-au fost reactivate (la nici 24 de ore după ce i le-am închis). Ea a reînviat (Scoală-te, Lazăr şi umblă!), deşi zace 6metri sub pământ şi e mâncată de viermi. Ea dă log in şi log out după fiecare sesiune de mess/Fb/Hi5. Ea, la doi ani imediat de la deces, are nu UNUL, ci DOUĂconturi de Hi5, vizibile la un simplu search al numelui. Ea şi-a schimbat după moarte fotografia de profil şi tot ea e invisible pe mess uneori  şi, cireaşa de pe tort: ea, de dincolo, a stat în faţa unui laptop şi mi-a scris într-o seară pe mess, doar că a greşit pronumele în formula de adresare, ca să nu mai comentez şi textul.

Oricine e responsabil de această reînviere să se bucure de ea, căci nu ştiu ce e mai trist pe lumea asta: un mort cu conturi active sau un om care are astfel de coordonate, unde a fi în viaţă = a fi vizibil la un Google search sau a avea profil pe Facebook/Hi5.

Din păcate, asta-i realitatea şi, fie că o acceptăm sau nu, am ajuns să fim definiţi de motoare de căutare şi pagini de profil, dar mă întreb eu: în faţa oglinzii mai ştim cine suntem, mai avem răbdarea să ne uităm 10 minute la noi şi să ne privim în ochi sau e suficient să ne verificăm contul de Facebook ca să realizăm dacă suntem în regulă sau nu.

Aşadar: THE NEW DORK sau ceea ce propune The New Yorker: THE UNGOOGLABLE MAN?

PS: LOG OUT!

Now we have Rain Drum Umbrella (designed by Dong Min Park), an umbrella that makes…music out of rain drops.

[via]

Doo-dloo-doo-doo-doo
Doo-dloo-doo-doo-doo-doo
Doo-dloo-doo-doo-doo-doo
Doo-dloo-doo-doo-doo-doo…

via The New Yorker

INT. CAMERĂ. TRECEREA DINTRE NOAPTE ŞI ZI.

Cameră goală. Pereţi înalţi. Perdelele lungi şi transparente de la geam sunt umflate de vânt. În mijlocul camerei un acvariu imens care luminează uşor întreaga încăpere.

Sunetul unui ceas de cameră mecanic se-mpleteşte cu bolborositul apei din acvariu. Tavanul e din sticlă. Cerul vesteşte apropierea dimineţii şi răsăritul SOARELUI.

În apropiere o FEMEIE, ale cărei picioare lungi, goale, cu piele fină şi tânără sunt luminate de acvariu. Nu i se vede chipul, ci doar capătul ţigării aprinse. Se sprijină cu spatele de unul dintre pereţii camerei.

Vântul s-a oprit. FEMEIA expiră. Un nor de fum de ţigară expirat se îndreaptă spre acvariu plutind uşor.

În acvariu, în timp ce norul de fum e în aer, apare o mişcare smucită îndreptată spre peretele din sticlă al acvariului. Încet se disting degetele unui BĂRBAT, clavicula, omoplaţii, gura care înghite apă, mâna păroasă ce se loveşte de acvariu când norul de fum îl atinge, exact în acelaşi timp cu fixarea privirii BĂRBATULUI asupra picioarelor FEMEII. Degetele ei de la picioare se mişcă de parc-ar fi fost urzicate. FEMEIA îşi trage picioarele spre corp, le freacă uşor cu mâna şi, în patru-labe, se apropie de acvariu.

Vântul bate puternic în perdele. Uşor se luminează încăperea. Sunetul ceasului e aproape înghiţit de mişcările apei.

EA are ochelari de scafandru. Ţigara îi atârnă în colţul gurii. E goală.

O adiere mai puternică a vântului îi întăreşte brusc sfârcurile şi îi face pielea ei tânără şi fină ca de găină.

BĂRBATUL din acvariu priveşte absorbit fiecare centimetru din pielea FEMEII. Pielea lui, la văzul EI tot mai aproape, e trecută de fiori reci care încet fac porii şi firele de păr de pe mâna lui să îngheţe.

FEMEIA, în drumul ei spre acvariu, îşi pune genunchiul peste scrumul proaspăt căzut din ţigară.

Încet, fiecare strop de apă şi bucată de piele din trupul BĂRBATULUI încep să-ngheţe.

Simultan cu îngheţul acvariului, pe geam, lumina solară  se joacă pe trupul FEMEII, aflat atât de aproape.

Exact în momentul în care BĂRBATUL din acvariu ar îngheţa definitiv şi exact în momentul în care FEMEIA se ridică deasupra acvariului cu trupul inundat în lumină şi plin de căldură, SOARELE pătrunde puternic pe fereastră, umplând întreaga încăpere şi provocând începerea dezgheţului.

Ceasul ticăie mecanic şi, în lumina dimineţii, indică ora 6.

FADE TO BLACK.

PS: Ca sexul la 6 dimineaţa… (Frate, nu mai ştiu ce-i viaţa!)