Pasărea singură are cântul cel mai frumos

Posted on March 15, 2013

1


Am primit un talent. Nu l-am cerut. Nu l-am dorit. Nu l-am căutat. Nu l-am creat. Pur și simplu era în mine ca o sămânță aruncată primăvara-n pământ.

Nu mai știu când l-am descoperit. Nu mai știu când mi-am dat seama că am puterea, prin scris, să fur oamenilor o bătaie a inimii. Nu e că o zic eu, ci mi-au spus-o ceilalți, adică voi, că vi se-ntâmplă. Eu doar mă las, mă pierd, mă adâncesc în mine și dau și dau și dau simțind cum mă umplu, dar și cum mă golesc. Dau cu bucurie, dau fără să mă gândesc, dau mai departe de carne şi de sânge, dau tot pentru că nu-i altă cale decât să fii sincer.
Uneori mă simt copleșită și mă minunez pentru că nu-nțeleg de unde vin idei, gânduri, forme ale cuvintelor, înșiruiri de fraze. Sunt mai mari decât ceea ce eu sunt, decât ceea ce știu, decât ceea ce simt.

Harul ăsta a venit cu un preț și uneori îmi vine să ies în mijlocul lumii și să urlu, să țip, să zbier, să strig cu durere că e prea mult, că nu mai vreau. De ce eu?! De ce mie?! Vreau și eu să trăiesc ca tot omul, fără să simt cum fierbe ceva în adâncul ființei mele, fără să simt că simt prea mult, că simt tot, dar îmi refuz să simt pentru că mă sperie, pentru că e mult și intens și inexplicabil și doar necuvintele pot spune ce și cum, cât și de unde. Rațiunea nu poate explica, ci doar dacă privești cu inima simți că e acolo, mă simți cum simt, fără, poate, să ai idee cum mă simt. O străină (Oh, Camus!)

Simt și mi-am negat simțirea și viața m-a lovit din toate părțile ca să mă trezesc, să nu mă mai opun, să mă las să merg pe drumul ăsta pe care aproape inconștientă l-am ales, încurajată de un singur om care a știut înainte ca eu să știu și să realizez ce a pus Dumnezeu de fapt în mine. OMUL ĂSTA stă acum printre îngeri, dar a plecat abia după ce mi-a lăsat înscris, cu litere de mână, că mă admiră pentru talentul meu, abia după ce mi-am ales calea, abia după ce am început să dau din mine, știind mult prea devreme de ce sunt în stare, dar neștiind cine sunt. Omul ăsta, prin moarte, m-a făcut mai bună, dar abia după ce mi-a atins simţirea, abia după ce s-a cuibărit în inima mea pentru totdeauna.

PASĂREA SINGURĂ ARE CÂNTUL CEL MAI FRUMOS – ştii cum e când stăteai în livadă, printre meri înfloriţi şi-n iarba necosită, între flori sălbatice, privind Bucegii în faţă şi având Piatra în spate, plecată dintre oameni în fantezie şi poveste, cu privirea uitată departe. Mai ştii cum e?!

Şi e inuman să poţi să creezi pe hârtie simţire şi-n viaţa reală (ce e realul?!) să trăieşti o impotenţă de a lăsa oamenii să s-apropie de tine.

Nu mă plâng, mă frământ şi-ncerc să mă accept, încerc să fiu eu şi să-mi asum, că orice a fost pus în mine trebe iubit şi cultivat prin muncă.

Asta sunt şi am ajuns în punctul în care nu pot să mă mai neg. E vremea să ud, aşa cum ploaia îmi udă acum geamul, aşa cum lacrimile mi-au udat ecranul, sămânţa aruncată primăvara-n pământ.
Asta sunt! Abia ASTA sunt.