Dornică

Posted on November 12, 2013

0


Oare tu ai învăţat cu-adevărat tăcerea?
Sau doar pentru că-i dar divin
te-mbraci frumos în ea şi-mi spui
că e ca mierea? Deşi, ştiind ceea ce ştiu
dar nu-mă lasă sufletu’ să-ţi spun, îţi spun
că uneori o simt ca fierea.

Ah, suflete al meu, de ce ţi-e dat,
de ce doar ţie ţi s-a arătat? De ce nu poţi
să-i spui şi celuilalt şi-l laşi, tăcând,
să se ridice singur către Cel-Mai-Înalt?

De ce doar mie, Tu, Cel-Mai-Înalt, mi-ai spus,
un adevăr ce-Ţi aparţine ş-odată cu el m-ai pus
pe-un drum lung şi pietruit de rugă şi suspine,
însă nu pentru mine, ci pentru celălalt pe care…

AH, TAC! pentru că trebuie să tac, pentru că simt
că singur tre’ să te las, pentru că eşti ghidat
de Cel-Mai-Înalt şi nu de-un simplu muritor,
dornic, cum sunt de fapt.