Ecou

Posted on December 18, 2013

0


De ce când numele-ți se spune-n mine
Simt cum din spate, până la mijloc,
Cuprinsă sunt de-mbrățișări divine?

Care urcă și coboară și rațiunea-mi o opresc în loc
Și degeaba-mi spun: Tu nu mai ești! Tu ai plecat de tot!
Că nu-i chip să se oprească. E ca atunci
Când, făr’ de căpăstru, au pornit-o caii în galop.

De ce după atâta timp încă m-ating
Scântei din focul tău nestins încă în mine?

De ce n-ai ars în depărtare tare, tare departe
Ş-a trebuit să vin să mă-ncălzesc la tine?

De ce nu pot să sting ce-odată a scânteiat
Și s-a aprins, fără să știu că multă vreme
Voința o să mă privească-n ochi şi, sfidătoare,
Rar, cuvintele o să-şi înfingă-n mine şi o să-mi spună:
Nu vreau să te ajut! Am obosit să tot…

Şi eu, făr’ de raţiune şi trădată de voinţă,
Primesc tot ce se naşte când
În mine se vorbeşte despre tine, ca puşcăriaşul
A lui sentinţă.

Şi tu, de dincolo de gratii, focu-ţi aţâţi,
Şi eu…
Degeaba peste el, din suflet, picur lacrimi.

El nu se stinge.
Ea nu îl uită.
De ce suntem legaţi în cer şi pe pământ caii sălbatici
Îmi amintesc de mine, cea care, pân’ la tine, am fost?