Grăunte-munte

Posted on May 28, 2014

0


Stâncă-am fost
Şi am ajuns
Grăunte de nisip în vânt.
Cum vrei munte să mă fac,
Când nisipului i-e dat
Să zacă-atât de-aproape de pământ?

Să nu te-ntrebi cine
M-a sfărâmat,
Cine m-a strâns în pumn,
Cine tăria, neclintirea şi inima tot timpu’ sus
Mi-a luat,
Ş-a trântit cu ele
Şi cu mine
De pământ.

Să zac?
Sau să mă rog la pre-puternicul Tău vânt?

Ia-ma, Vântule,
Suie-mă pe-al Tău braţ,
Înalţă-mi suferinţa tot mai în sus.
Du-mă, plutind, prin lume,
În lung şi în lat,
Ş-apoi aşază-mă pe cel mai-nalt
Vârf de munte
De pe Pământ.

Ş-acolo lasă-mă,
Singur şi de lume-uitat,
Tu, care munte m-ai vrut, dar viaţa-n lume
M-a sfărâmat
Şi n-am ajuns, deşi-am ajuns,
Ce mi-a fost dat…

Grăunte-munte, tu, veşnic trist,
Bucură-te, totuşi, că Vântul nu te-a lăsat, ci
Te-a ridicat!