Nesperată

Posted on July 30, 2014

0


Un om, într-un târziu,
A ascultat o şoaptă,
O voce care îl chema de mult,
Un glas de dincolo de început,
Un timbru alipit de picul
De lumină,
Un ton care-a-nalţat un cânt,
În clipa-n care omul, în cădere,
Şi-a zdrobit genunchii de pământ.

Şoapta, vocea, glasul, timbrul, tonul –
De ce-au venit la el aşa de blând?,
Când sufletul ţipa în sine şi omul,
În faţa Lui,
A greşit atât de mult!

Într-un târziu,
S-a ridicat ş-asupra mea
Tonul.
Glasul mă mustra,
Vocea mă ardea
Şi timbrul era dur.
De sub pământ, de unde sufletu-mi ardea,
Am implorat blândeţe,
Dar am uitat că niciodată-n viaţa mea
N-am ascultat,
Nu am avut iubirea ca Binele,
În mine, ca în omul de care îţi vorbeam,
Să mă ghideze.

Omul s-a ridicat,
Ridicat fiind de la pământ.
Şi eu, ‘cela ce-l judec,
Cine mă cred?
Cine mai sunt?!

Nu în măsură să dau măsura,
Dar cu toate astea ştiu:
Drumul întoarcerii e lung,
Şi-ntr-un târziu, Doamne,
Cu voia ta,
Capătul,
Lumina,
Am să am puterea sa le-ating./?